altfel de prietenii (partea a doua)

La scurt timp după moartea bietului Pondo, aflasem că o asociație ce se ocupă de protecția animalelor venea în weekenduri în Parcul Vînătorilor, deci puteam adopta. Așa că ne-am întors acasă cu un ghemotoc alb cu pete roșcate, lipicios și torcăreț nevoie mare. Fecioru-meu mic avea doi ani pe atunci, tot ce putea scorni el ca nume a fost Nono, și Nono i-a rămas.

Făcea o grămadă de pozne și era luptător din fire, iar în timp a devenit un motan cu mult umor, personalitate cît casa, afectuos și dominator. Aveam prieteni care se cam țineau la distanță de el. Și cred că și niște câini :).

Și în casă era agresiv, iar cu mine a avut o relație de dominare. Mă ataca serios și cu pasiune, mult timp am avut urmele zgîrieturilor lui adînci, dar îmi oferea și multă afecțiune, lipindu-se de mine și urmîndu-mi pașii peste tot.

Pe vremea aceea locuiam la casă, dotată cu o curte mare în față care deservea și casa proprietarului, și una mai mică, în spate, unde era ținută Mia, un Amstaff de vreo patru luni. Și uite-așa a început o frumoasă relație între cîine și pisică, întrucît dimineața se amușinau ele un pic, își dădeau pup și se hîrjoneau în voie.

De acum crescuse și îi plăcea să exploreze. Uneori venea destul de rănit, într-o zi chiar l-am găsit cu un cucui în creștet fix ca în desene animate, alteori cu urme de blană în gură, de mîță sau de cîine, naiba știe. Îl examinam pe toate părțile, îl dădeam cu spray dezinfectant, de i se colora blana în albastru pe diverse porțiuni, și lăsam natura sau timpul să-și facă treaba.

Și a funcționat. Pînă în ziua în care a venit acasă cu o coadă zbîrlită de ziceai că văzuse un crocodil, care i-a rămas așa și a doua zi. Și-o rupsese. Fracturile astea de la coadă fie se vindecă de la sine, fie se agravează, caz în care trebuia amputată, oricum i se necrozase. Deci, o scurtă vizită de urgență la chirurgie, iar de atunci Nono arăta ca un iepure mare, cu o codiță pe care totuși o mișca.

O perioadă se cumințise. Era mai prudent, mai calm, se lipea de noi, aproape că devenise o pisică exclusiv de interior. Dar tânjea după vechea lui viață de motan aventurier. Și, bineînțeles, s-a întors la obiceiurile lui.

În ziua în care am fost cu fiu-meu mare să se înscrie la liceu, m-a sunat Bogdan cu un soi de neliniște în voce pe care am înțeles-o când am ajuns acasă. Nono era plin de sînge la bot, cu un ochi crăpat, vizibil șocat. Iar la urgențe, perfuzii, radiografii, emoțiile aferente: de data asta se ciocnise de o mașină.

Și-a revenit. Ne-am întors la relația noastră tumultuoasă, la prietenia noastră unică, iar noi ne-am resemnat. Aveam un motan cu un umor cam dement. Ca să ne demonstreze cine este, și-a adus și prietena acasă. Peste câteva luni ne-am trezit că avem cam multe guri de hrănit: șase pisoi, părinții lor, plus patru oameni. Nebunie. Își luase un aer de patriarh, cu postura lui maiestuoasă, extrem de mîndru de importanța lui de tătic, dar el era singurul privilegiat, nu-și lăsa familia să împartă dormitorul cu oamenii din casă.

Apoi ne-am mutat și a început un lung proces de adaptare la spațiul închis din apartamentul ăsta ca o cutie de chibrituri. Dar, după sterilizare, s-a calmat. Îi plăcea să asculte muzică liniștitoare, să doarmă numai cu noi, să fim prieteni cu adevărat, evita agitația copiilor cînd aveam musafiri, preferînd să plece în altă cameră. Stătea cu orele în balcon, contemplînd norii, păsările și creșterea ierbii. S-a creat, în sfârșit, un mediu plin de armonie, fără lupte corp la corp – sau mai puține – pernuțele îi deveniseră iarăși catifelate, ne bucuram cu toții de viața pe care ne-o doream cînd o împarți cu o pisică: liniște, bonomie, calm. Torcea cu zgomot, mînca strașnic, se juca…

Ne-am bucurat de viața asta 3 ani. Am învățat și noi, și el, să ne respectăm obiceiurile și preferințele, să ne dăruim afecțiune, grijă și chiar dragoste. Am ales să ne petrecem timpul împreună, să ne jucăm, să fim o familie. Avea grijă să ne trezească cînd ignoram alarmele, să ne dăruiască momente de veselie cu joaca lui, și chiar dacă acum era o pisică de casă, Nono era fericit.

Doar că boala nu cruță. În doar cîteva săptămîni de cînd s-a declanșat, toate eforturile noastre, ale lui, de a se lupta să trăiască, ale noastre și ale medicilor, nu au avut șanse de izbîndă: devenise o umbră, nu-și mai putea coordona mișcările, era doar un suflet chinuit de suferință atroce.

A trebuit să mergem pentru ultima dată la medic, iar cei de la patologie ne-au lăsat să ne luăm rămas-bun de el. Ne-am despărțit cu multă durere, iar acasă, printre lacrimi, și-a făcut loc și un zîmbet trist.

Ai fost un motan pe cinste, Nono!

Leave a comment

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: